Spuneam alta data ca origmalitatea indiscutabila a Letitiei Ilea vine din coplesitorul rau-de-viata tradus in fraze poetice de o simplitate socand prin ea insasi. Austeritatea rostirii se anunta deja drept marca de la primele carti. Acelasi martor necrutator, dezincantat programatic, (pre)dispus la aspre inventare si valorizari, descrie in cartile succesive singuratatea lipicioasa, ca o miere neagra, tesatura penelopica a asteptarii prelungi („am asteptat mereu ceva” suna in prelungirea bacovianului „cand scriu, astept”), cu abia perceptibile cumintiri si resemnari, dar si fiorii thanatici prematuri. Directetea vag-agresiva a poeziei se lasa atenuata de fine viziuni fantasmatice, ocolind astfel toate ismele constrangatoare, atingerile cu poezia congenerilor nepunandu-i in pericol unicitatea. Treptat, speranta se extenueaza sub presiunea mortii umar-la-umar. Melcul timid de odinioara nu mai crede in ocrotirea asigurata de vizuina („stai in viata ta ca intr-o camera inchiriata”), iar in absenta Mamei, nu mai e nimeni „sa ia de mana/ sa ma treaca strada”. Ca un „un razboinic care nu stie ce sa faca/ in vreme de pace”, poeta descopera insa ca „e timp pana in ultima clipa” si a tral inseamna „sa traversezi raul pur si simplu/ prin apa pana la piept”. Sau Raul. Tristetea se vatuieste prin exces, scrasnetul versului exerseaza eufonii firave, iar peisajele existentiale crude nemiloase sunt acceptate ca intamplari obisnuite, ele fiind Chiar viata. De unde si paradoxala seninatate in restriste. – Irina Petras
Codul cartii: LIM978-606-799-629-6-
