Turbion – Seria Turbion. Partea I.
Premiul Hugo
O combinatie electrizanta intre spectacolul cosmic al stingerii stelelor si spectacolul oamenilor in pragul apocalipsei
Intr-o noapte de octombrie, Tyler Dupree impreuna cu cei mai buni prieteni ai sai, Jason si Diane Lawton, asista la disparitia subita a stelelor. Curand, oamenii isi dau seama ca Pamantul este inconjurat de o bariera artificiala de origine extraterestra, dincolo de care timpul se scurge de milioane de ori mai repede.
Luna a disparut, Soarele a devenit un simulacru, iar intreaga industrie a satelitilor artificiali a fost distrusa. Sofisticata tehnologie militara si tot fluxul informatic au fost suspendate. Stirile calatoresc ca niste soapte, starnind confuzie si paranoia.
In Turbion, treizeci de ani de viata bulversata sunt priviti prin ochii unei generatii care se stie condamnata, constienta ca va trai absorbirea planetei de bezna infinita.
Wilson construieste un convingator amestec de thriller si SF, saga unei generatii, poveste de dragoste, conflict tata-fiu, parabola ecologica si fabula apocaliptica, intr-o proza care canta muzica sferelor. – Publishers Weekly
Fragment din roman:
„Soarele, luna, stelele.
In anii urmatori, au crescut generatii de copii care nu vazusera niciodata luna cu ochii lor, oameni cu numai cinci sau sase ani mai tineri ca mine s-au maturizat stiind cum arata stelele doar din filmele vechi si din cateva expresii stereotipe, din ce in ce mai nelalocul lor. La un moment dat, dupa ce implinisem treizeci de ani, i-am cantat unei femei mai tinere o melodie din secolul al douazecilea, Corcovado – Noaptea linistita a stelelor tacute, compusa de Antonio Carlos Jobin, iar ea m-a privit cu ochi mari si m-a intrebat, cu toata seriozitatea:
– Stelele erau zgomotoase?
Dar pierduseram ceva mult mai subtil decat niste lumini de pe bolta cerului. Nu mai aveam incredere in simtul de orientare. Pamantul e rotund, Luna se roteste in jurul Pamantului, pamantul se roteste in jurul Soarelui, la asta se rezumau cunostintele de cosmologie detinute si dorite de majoritatea oamenilor, si nu sunt sigur ca unul dintr-o suta se mai gandeste la asta dupa terminarea liceului. Dar s-au simtit cu totii derutati cand le-au fost rapite.
Nu am auzit niciun anunt oficial legat de Soare, pana in cea de-a doua saptamana de dupa Evenimentul din Octombrie.
Soarele parea sa se miste in acelasi mod predictibil, cunoscut dintotdeauna. Rasarea si apunea conform previziunilor standard pentru anul respectiv, zilele se perindau in mod firesc, din ce in ce mai scurte, nimic nu sugera ca astrul ar fi fost in pericol. Multe lucruri de pe pamant, inclusiv viata insasi, depind de natura si de cantitatea de radiatii solare care ating suprafata planetei si, in cele mai multe privinte, asta nu se schimbase. Toate observatiile facute cu ochiul liber sugerau ca Soarele ramasese aceeasi stea galbena, de clasa G, la care ne uitaseram, cu ochii mijiti, toata viata.
Cu toate acestea, ii lipseau petele, proeminentele, eruptiile.
Soarele e o stea bantuita de turbulente violente. Clocoteste, fierbe, vibreaza ca un clopot actionat de energii imense, scalda sistemul planetar intr-un vant solar alcatuit din particule incarcate cu energie, care ne-ar ucide daca nu am fi protejati de campul magnetic al pamantului. Dar, dupa Evenimentul din Octombrie, anuntasera astronomii, soarele devenise un corp ceresc de o forma geometrica perfecta, de o stralucire absolut uniforma, neafectata de niciun fel de pete. Iar din nord sosise vestea ca aurora boreala, un rezultat al interactiunii campului nostru magnetic cu acel vant solar, fusese anulata, ca un spectacol fara succes de pe Broadway.
Alte absente de pe noul cer al noptii: nicio stea cazatoare. De obicei, pamantul isi adauga, in fiecare an, treizeci si sapte de tone de praf cosmic, incinerat, in marea sa majoritate, prin frecarea din atmosfera. Ceea ce nu se mai intampla. In primele saptamani de dupa Evenimentul din Octombrie, in atmosfera n-a mai patruns niciun meteorit detectabil, nici macar vreunul dintre cei microscopici, numiti particule Brownlee. In termeni astronomici, eram inconjurati de o tacere asurzitoare.
Pentru asta, nici macar Jason nu putea oferi o explicatie.
Deci soarele nu mai era soarele, dar, contrafacut sau nu, continua sa straluceasca si, pe masura ce se scurgeau zilele, asternandu-se si stivuindu-se unele peste altele, dezorientarea era din ce in ce mai profunda, dar senzatia generala de pericol intra in declin. (Apa nu clocotea, nu era decat calduta.)
Dar ce subiect bogat de discutii putea sa fie! Nu doar enigma celesta, ci si consecintele sale imediate: caderea sistemului electronic de telecomunicatii, razboaiele din afara hotarelor nu mai puteau fi monitorizate si redate detaliat prin satelit, bombele inteligente, ghidate prin GPS, se dovedeau a fi de o idiotenie iremediabila, fibrele optice deveneau o neasteptata mina de aur. ”
Premiul Hugo
O combinatie electrizanta intre spectacolul cosmic al stingerii stelelor si spectacolul oamenilor in pragul apocalipsei
Intr-o noapte de octombrie, Tyler Dupree impreuna cu cei mai buni prieteni ai sai, Jason si Diane Lawton, asista la disparitia subita a stelelor. Curand, oamenii isi dau seama ca Pamantul este inconjurat de o bariera artificiala de origine extraterestra, dincolo de care timpul se scurge de milioane de ori mai repede.
Luna a disparut, Soarele a devenit un simulacru, iar intreaga industrie a satelitilor artificiali a fost distrusa. Sofisticata tehnologie militara si tot fluxul informatic au fost suspendate. Stirile calatoresc ca niste soapte, starnind confuzie si paranoia.
In Turbion, treizeci de ani de viata bulversata sunt priviti prin ochii unei generatii care se stie condamnata, constienta ca va trai absorbirea planetei de bezna infinita.
Wilson construieste un convingator amestec de thriller si SF, saga unei generatii, poveste de dragoste, conflict tata-fiu, parabola ecologica si fabula apocaliptica, intr-o proza care canta muzica sferelor. – Publishers Weekly
Fragment din roman:
„Soarele, luna, stelele.
In anii urmatori, au crescut generatii de copii care nu vazusera niciodata luna cu ochii lor, oameni cu numai cinci sau sase ani mai tineri ca mine s-au maturizat stiind cum arata stelele doar din filmele vechi si din cateva expresii stereotipe, din ce in ce mai nelalocul lor. La un moment dat, dupa ce implinisem treizeci de ani, i-am cantat unei femei mai tinere o melodie din secolul al douazecilea, Corcovado – Noaptea linistita a stelelor tacute, compusa de Antonio Carlos Jobin, iar ea m-a privit cu ochi mari si m-a intrebat, cu toata seriozitatea:
– Stelele erau zgomotoase?
Dar pierduseram ceva mult mai subtil decat niste lumini de pe bolta cerului. Nu mai aveam incredere in simtul de orientare. Pamantul e rotund, Luna se roteste in jurul Pamantului, pamantul se roteste in jurul Soarelui, la asta se rezumau cunostintele de cosmologie detinute si dorite de majoritatea oamenilor, si nu sunt sigur ca unul dintr-o suta se mai gandeste la asta dupa terminarea liceului. Dar s-au simtit cu totii derutati cand le-au fost rapite.
Nu am auzit niciun anunt oficial legat de Soare, pana in cea de-a doua saptamana de dupa Evenimentul din Octombrie.
Soarele parea sa se miste in acelasi mod predictibil, cunoscut dintotdeauna. Rasarea si apunea conform previziunilor standard pentru anul respectiv, zilele se perindau in mod firesc, din ce in ce mai scurte, nimic nu sugera ca astrul ar fi fost in pericol. Multe lucruri de pe pamant, inclusiv viata insasi, depind de natura si de cantitatea de radiatii solare care ating suprafata planetei si, in cele mai multe privinte, asta nu se schimbase. Toate observatiile facute cu ochiul liber sugerau ca Soarele ramasese aceeasi stea galbena, de clasa G, la care ne uitaseram, cu ochii mijiti, toata viata.
Cu toate acestea, ii lipseau petele, proeminentele, eruptiile.
Soarele e o stea bantuita de turbulente violente. Clocoteste, fierbe, vibreaza ca un clopot actionat de energii imense, scalda sistemul planetar intr-un vant solar alcatuit din particule incarcate cu energie, care ne-ar ucide daca nu am fi protejati de campul magnetic al pamantului. Dar, dupa Evenimentul din Octombrie, anuntasera astronomii, soarele devenise un corp ceresc de o forma geometrica perfecta, de o stralucire absolut uniforma, neafectata de niciun fel de pete. Iar din nord sosise vestea ca aurora boreala, un rezultat al interactiunii campului nostru magnetic cu acel vant solar, fusese anulata, ca un spectacol fara succes de pe Broadway.
Alte absente de pe noul cer al noptii: nicio stea cazatoare. De obicei, pamantul isi adauga, in fiecare an, treizeci si sapte de tone de praf cosmic, incinerat, in marea sa majoritate, prin frecarea din atmosfera. Ceea ce nu se mai intampla. In primele saptamani de dupa Evenimentul din Octombrie, in atmosfera n-a mai patruns niciun meteorit detectabil, nici macar vreunul dintre cei microscopici, numiti particule Brownlee. In termeni astronomici, eram inconjurati de o tacere asurzitoare.
Pentru asta, nici macar Jason nu putea oferi o explicatie.
Deci soarele nu mai era soarele, dar, contrafacut sau nu, continua sa straluceasca si, pe masura ce se scurgeau zilele, asternandu-se si stivuindu-se unele peste altele, dezorientarea era din ce in ce mai profunda, dar senzatia generala de pericol intra in declin. (Apa nu clocotea, nu era decat calduta.)
Dar ce subiect bogat de discutii putea sa fie! Nu doar enigma celesta, ci si consecintele sale imediate: caderea sistemului electronic de telecomunicatii, razboaiele din afara hotarelor nu mai puteau fi monitorizate si redate detaliat prin satelit, bombele inteligente, ghidate prin GPS, se dovedeau a fi de o idiotenie iremediabila, fibrele optice deveneau o neasteptata mina de aur. ”
Codul cartii: NEM978-606-43-0165-9
