Lu, paianjenul visator

Atarnand de o ramura cruda de salcie, la malul paraului ce despartea padurea de campul din spatele vechii tesatorii, se odihnea mama arahnida, fiind leganata de briza blanda a sfarsitului de primavara. Firul ei subtire, prelungire perfecta a ramurii de care era prins, sclipea in ultimele raze de soare, captand totodata culorile ierbii si ale apei cristaline care serpuia pe sub el. Puii abia iesiti din ou stateau ciorchinizati, prinsi de corpul mamei lor si savurau caldura zilei ce trecea. Mai tarziu ascultau curiosi, prin intuneric, la sunetele necunoscute care veneau dinspre padure… o privighetoare isi facea rondul, cantand in fiecare colt al teritoriului ei, iar cateva broscute pareau sa se certe pe frunzele de nufar din iazul invecinat… Intr-un tarziu micutii paianjeni aveau sa adoarma unul cate unul, fiind linistiti de respiratia ritmica a mamei lor.

Fragment din cartea „Lu, paianjenul visator” de Florin Natu
„Intr-una din primele zile, fiind lihnit de foame, dar neavand experienta intr-ale vanatului, crease ceva ce semana cat de cat a panza de paianjen si se aseza la panda. La scurt timp, o musculita albastra se incurcase in fir, zbatandu-se speriata. Lu se apropie de ea, iar atunci cand il vazu, musculita incremeni. Avea ochii mici, negri si rotunzi ca doua picaturi de roua. Era cu mult mai mica decat el, chiar daca si el la randul sau era minuscul. Aceasta priveliste il duse pe Lu cu gandul la fratele sau care cazuse in plasa materna si la cat de speriat parea sa fie, stiind exact ce avea sa urmeze. Nu neaparat soarta cruda de a fi devorat chiar de catre propria mama, ci de a fi muscat, paralizat si apoi mumificat de viu de catre un monstru supradimensional. Lu privea trist spre musculita, dandu-si seama de destinul ei si totodata de propria-i soarta. Creaturi atat de mici cum erau ei doi, cu siguranta ca erau complet nesemnificative, luand in calcul marimea unei pasari sau chiar pe cea a uriasilor copaci.”