Istoria pedagogiei

Fragment din cartea „Istoria pedagogiei” de Constatin Cucos:

„3.2. Conceptia pedagogica 

Pentru Vives, izvorul cunoasterii se gaseste nu in manualele de filosofie scolastica, nici in interminabilele controverse dialectice pline de subtilitati si de futilitati ale Universitatii din Paris, ci la marii autori greci si romani. Cunoasterea se stratifica de-a lungul timpului si trebuie sa se priveasca inapoi, revenind la sursele prime, purtatoare de comori ascunse. In cadrul culturii clasice latine ii apreciaza in mod deosebit pe oratori, pentru care cuvantarea nu este un joc literar gratuit, nici o elucubratie teoretica ; discursul lor are o functiune publica, este menit sa convinga masele, sa regleze treburile financiare ; este o ipostaza a cuvantului-actiune, care imprima forma existentei personale si sociale. Omul public fara stiinta cuvantului este condamnat la esec, de unde interesul mare al lui Vives pentru Cicero pe care il comenteaza pe multe pagini. 

Conformitatea cu legile naturii pare a fi crezul sau pedagogic. Rezultatul educatiei rezida in ceea ce ramane in om dupa ce aceasta a fost exercitata, mai precis ceea ce elevul demonstreaza ca a achizilionat prin comportamentele si faptele sale. Forta educatiei consta in stimularea acelor potente care exista in om, care pot deveni realitate sau se pot pierde. 

Idealul educativ este de esenta religioasa. Educatorul va sadi in copil germenele religiozitatii, caci fara puterea lui Dumnezeu – crede Vives – nimic nu se poate face. Omul este creat pentru a participa la natura divina, si nu pentru a se deda placerilor sau speculatiilor ieftine. Pietatea si supunerea fata de divinitate sunt cai pentru a ajunge spre perfectiunea omului si singurele conditii necesare. Dar iubirea si adorarea lui Dumnezeu nu inseamna contemplatie mistica, ci activitate si mobilizare constienta pentru a atinge acest scop. Ne apropiem de divinitate cand actionam intr-un mod placut si cerut de ea. Iubirea pe care divinitatea ne-o pretinde trebuie sa se reverse, mai intai, asupra aproapelui. Educatia religioasa predetermina la Vives educatia morala si pe cea civica. 

Educatia in familie, continuata chiar daca se incepe frecventarea scolilor publice, este preferata sistemului de internat al scolilor manastiresti. Scolile de stat trebuie sa fie astfel concepute incat sa-si gaseasca locul aici si copiii nevoiasi. In fiecare sat ar fi necesara o scoala elementara, iar in fiecare provincie s-ar fi infiintat o academie. 

O atentie deosebita trebuie acordata recrutarii si formarii dascalilor. Ar fi de preferat, dupa Vives, sa avem mai putini profesori decat multi si cu defecte. In opinia sa, copiii nu pot fi lasati pe mana unor nepriceputi: profesorul va poseda o cultura bogata, va dovedi dragoste si atasament fata de tineri, va comunica si va accesibiliza cat mai mult cunostintele dobandite, va invata permanent. El trebuie sa posede capacitatea si dexteritatea predarii, dar si un comportament moral ireprosabil. Vives aborda, printre primii in istoria pedagogiei, chestiunea influentei pe care o poate avea profesorul asupra performantelor elevilor (Martin Ibariez, 1994, p. 783). Subliniaza ideea ca, o data elevul orientat spre o anumita activitate, tatal acestuia, precum si dascalul trebuie sa incurajeze sperantele cele mai inalte. Ei trebuie sa se increada in progresele copiilor pe planul cunoasterii si al comportamentului. Se ipostaziaza aici una dintre trasaturile Renasterii, si anume increderea in fortele omului de a se perfectiona. Profesorul trebuie sa recunoasca tendintele bune si rele, trasaturile pozitive pentru a le incuraja si cele negative pentru a le schimba. Este important ca elevul sa se simta apreciat si evaluat.”