Ii lua geamantanul cu rotile si-l impinse pe culoar. Hoffie se lasa purtat de val, lovindu-se cu soldurile de peretii vagonului si inainte de a realiza ce se petrece fu imbrancit pe trepte, atacat de ploaia deasa, se prabusi intr-un sant si ateriza intr-o baltoaca cu noroi. Conform legilor matematice, asa cum le vazuse ciudatul targovet, Hoffie avusese noroc si ghinion in egala masura. Coborase in Lluvia de Muertos fara ca trenul sa opreasca acolo, nu avea niciun membru rupt, geamantanul era intact si in acelasi timp aterizase in acea baltoaca si se murdarise ca un porc, udandu-se pana la piele. Pentru a merge cu povestea mai departe este necesar sa explicam cititorului de ce anume trenurile nu mai opreau in Lluvia de Muertos si din ce cauza se credea ca acest orasel ar fi blestemat.
Fragment din cartea „Gatsucit” de Cosmin Carciova:
„Lui Hoffie Ladga povestea pe care v-am spus-o ii era, fireste, complet straina. Se ridica cu dificultate din mocirla si aproape ca izbucni in plans. Capcaunul habar n-avea ca de atunci pana acum odiosul criminal psihopat El Diablo isi adaugase colectiei 543 de victime si inca umbla nestingherit in libertate pe strazile inghesuite ale amarei citadele.
Trist si molcom, zdrahonul reusi sa ajunga la gara dezafectata si se odihni in fata peronului. Ploaia se opri si o ceata densa inunda spatiul. Privea descumpanit peisajul insalubru si parca era hipnotizat de aburul apasator care se strecura pana in oase. Cateva ciori pareau insa a se simti grozav, iar acest lucru ii descreti un pic fruntea. Gasi salonul garii unde nici tipenie de om nu era. Grabi pasul cu geamantanul sub care scartaitul rotilelor crestea intr-un ecou enigmatic. Nu bine ce parasi cladirea aceea apasatoare, ca inaintea ocheanelor i se inalta timid si aprig simultan arhitectura tipica a Lluviei de Muertos.
Tipic pentru arhitectura erau coloanele ciobite, statuile lugubre, fatadele roase, pietrele cubice din caldaram, gardurile incalcite din fier forjat si plantele cataratoare cenusiu-albastrui. Totul parea inghesuit si sufocant. Nici urma de spatiu intins. Prima intersectie te lua pe nepregatite orice ai fi incercat. O strada cu multe case identice, portite mici ca de pitici, rar o pata de culoare. Un sobolan gras traversa precaut si odata cu el isi facu aparitia primul cetatean, un barbat de varsta a doua cu joben si favoriti stufosi. Numara ceva pe degete. Apoi se ivi o cucoana scunda, rotunda, pusa pe harta. Un cotei furibund isi aprindea o tigareta sprijinit de vitrina unui atelier de tamplarie, in timp ce un panacotar machit isi curata pantofii in mijlocul soselei curbe.
Hoffie Ladga avea agatat de dansul acel dispozitiv de stresare in masa si nici ca ar fi putut trece vreodata neobservat. Oricum ar fi, Lluvia, sau cel putin acea zona, nu era genul de loc unde te-ai fi putut bucura de intimitate in public. Sa adaugam si cei doi metri, noroiul si scartaitul.”
Codul cartii: HBP978-606-763-124-1
