Esarfa catre esafod

Un soc in viata politica a partidelor de dreapra a fost anuntul facut de presedintele Constantinescu de a nu mai candida Ia un nou mandat, declaratie facuta in emisiunea televizata din 17 iulie. Desi sondajele il aratau in ascensiune. Mai erau 4 luni pana la alegerile din noiembrie.
 

A urmarit cutremurat apelul facut la televiziune de Doina Cornea: „Mie mi-a ramas o singura optiune, de a-I vota pe Ion Iliescu Ia alegerile programate pe 10 decembrie, desi am luptat intotdeauna impotriva lui.” Ochii i s-au umplut de lacrimi. Traian, Adrian si Camelia erau langa patul lui. A intrau in camera si Anton, aducand o cana cu ceai pentru batranul Iui unchi.
– Nu, nu, ce se intampla? E invinsa si Doina Cornea? –  a murmurat Dumitru. 
– Linisteste-te, tata – i-a zis Traian oamenii vor alege raul mai mic, asta e situatia. Tranzitia e mai lunga decat ne asteptam. Mana care avea cana cu ceai a inceput sa-i tremure:
– Mi-e rau, nu mai pot. Eu cat sa mai astept?… Ma sufoc.
– Binele invinge totdeauna, asa spuneai mereu matale in clipe grele. Viitorul va fi bun cand cei tineri se vor implica in politica, romanii au supravietuit in cele mai grele momente ale istoriei. Tara are oameni destoinici, si nu sunt putini.
– Pai, bunicule, nu uita, suntem multi noi, cei din neamul Firestilor. Vom avea un cuvant de spus.
Pe buzele lui Durnitru a inceput un suras, dus pana la jumatate, cand ochii i-au ramas nemiscati, privind undeva, departe. A plecat… 

Fragment din cartea „Esarfa catre esafod” de Virginia Stanciu Butescu:

„Anul 1940 nu putea aduce nimic bun, dimpotriva. Chiar la 1 ianuarie 1940, regele a adresat un mesaj catre liderii partidelor nationale democrate fie alaturi in fata pericolului national devenit evident. Dar oricat de pesimist erau regele si oamenii politici, nimeni nu putea intui ca va fi unul dintre cei mai negri ani din istoria tarii. 

Numit de rege la conducerea Frontului Renasterii Nationale, Alexandru Vaida Voevod va conduce guvernul ca premier intre 20 ianuarie si 22 iunie. Cand Nikos a venit in Bucuresti, la fiul sau, in primavara lui 1940, a reusit sa-si intalneasca prietenul intr-o foarte scurta intrevedere. I s-a parut ca Alexandru a imbatranit mult, impovarat de o grea raspundere in acel an in care conflagratia mondiala era in plina desfasurare. Nu doar parul alb si varfurile ascutite ale mustatilor sale albite il faceau sa para mai batran decat era, cat ochii tristi si cearcanele de sub ei. Tot ce a putut spune a fost: „Draga Nikos, eu nu stiu altceva decat sa-mi fac datoria fata de Romania”. 

Lumea intelectuala a fost socata de moartea subita, pe 15 martie, a filozofului Nae Ionescu, la cei 50 de ani neimpliniti. Chiar daca unii il criticau pentru apropierea lui de ideile legionare, toti il admirau pentru pozitia lui pe scara filozofilor acelor ani, creator al teoriei trairismului. Emil Cioran, Mircea Eliade, dramaturgul Mihail Sebastian se numarau printre cei mai buni prieteni. La cimitirul Bellu au participat multi oameni, au fost depuse multe coroane, printre care una uriasa, cea a industriasului Nicolae Malaxa, un bun prieten al filozofului. Petre Tutea era tulburat profund, cu barbia tremuranda. Se apropiase de folozofie ca autodidact, tocmai datorita influentei lui Nae Ionescu. In capela de la Bellu, familia Pop si prietenii lui au stat putin mai in spatele lor s-au asezat doua femei intre doua varste, pornite pe barfa.”