Fragment din cartea „Cronici martiene” de Ray Bradbury:
„Pamantenii venira pe Marte.
Venira pentru ca erau tematori sau neinfricati, pentru ca erau fericiti sau nefericiti, pentru ca se simteau ca pelerinii sau pentru ca nu se simteau deloc asa. Fiecare avea motivul lui. Lasau in urma neveste rele, slujbe rele sau orase rele; veneau ca sa gaseasca ceva, sa lase ceva sau sa obtina ceva, ca sa dezgroape ceva, sa ingroape ceva sau sa aduca ceva in pace. Veneau cu visuri marunte, visuri marete sau cu niciun fel de vis. In majoritatea oraselor, degetul guvernului arata din afise in patru culori: SUS VA ASTEAPTA SLUJBE: MERGETI PE MARTE! Si oamenii inaintau, la inceput doar cativa, caci majoritatea simteau boala cea mare din ei, chiar inainte ca racheta sa decoleze. Boala se numea Singuratatea, deoarece atunci cand iti vezi oraselul natal micsorandu-se pana la marimea pumnului, apoi a unei lamai, apoi cat un varf de ac si disparand in jeturile de foc, simti ca nici nu te-ai nascut vreodata, ca nu a existat niciun orasel, ca nu esti nicaieri, de jur imprejur numai spatiu, nimic familiar, doar alte persoane necunoscute. Iar cand statele Illinois, Iowa, Missouri si Montana dispar in oceanele de nori si, mai mult, cand Statele Unite devin o insula cetoasa, iar intreaga planeta Pamant incepe sa semene cu o simpla minge de baseball noroioasa, azvarlita cat colo, atunci esti singur, ratacind prin pajistile spatiului, in drum spre un loc pe care nici nu ti-l poti inchipui.
De aceea, nu a fost de mirare ca primii oameni nu au fost numerosi. Incetisor, numarul lor a crescut, potrivit recensamantului pamantenilor aflati deja pe Marte. Cifrele ofereau sprijin si confort. Dar primii Singuratici s-au vazut nevoiti sa traiasca numai cu ei insisi…”
Codul cartii: ART978-606-900-025-0
