Ce faci cand nu faci nimic

Ce faci cand nu faci nimic este un manifest nu doar pentru joaca reala a copiilor, ci si pentru joaca libera a lor. Traim intr-o lume in care adultii traseaza diversi parametri copiilor pentru a-i sti in siguranta. Stabilesc un program incarcat de activitati si rutine cu scopul de a-i face pe cei mici sa se deprinda cu diverse aptitudini – cat mai multe si cat mai complexe. Pana si jucariile lor au obiective tot mai rigide; pana la urma acestea le ingradesc imaginatia si libertatea de a se juca complex si original. Intr-o astfel de lume jocul liber devine imperativ! Cartea Ce faci cand nu faci nimicse adreseaza in primul rand copiilor fiind o invitatie la explorarea libera a naturii. Dar ea este, in acelasi timp, si o carte a parintilor – un indemn spre a le permite copiilor un timp de joaca nesupravegheata si fireasca.

Ce faci cand nu faci nimic este o carte oglinda multora dintre noi, reflectie a calitatii de parinti. Astfel, in multe zile ne vom regasi in imaginea mamei care sta cu spatele la propriul copil si lucreaza la computer. Sau, mai mult, ne vom vedea petrecandu-ne zilele si serile cu telefonul in mana, conectati la tehnologie. Ar trebui sa ne uimeasca atunci proprii copii care imita ceea ce facem noi? Ii vom observa cu device-uri in mana si nu vom fi fericiti. Dar ei nu fac altceva decat sa ne copieze.Iar solutia este oare sa le privam accesul la tehnologie?

Iata cum descrie autoarea cartii o continuare fireasca si naturala a situatiei prezentate mai sus: Un copil, plictisit peste masura de tacerea si lipsa de activitate din casa de vacanta in care se afla alaturi doar de mama sa, se hotaraste sa iasa afara pentru a incerca altceva. Era pentru a doua oara la cabana din padure unde il intampina aceeasi ploaie grea si vreme posomorata. Cu jocul in mana, strans la piept, el porneste in calatoria prin natura din vecinatate. Chiar de la primii pasi isi pierde jocul electronic, iar situatia il determina sa isi schimbe perspectiva asupra modului in care isi va petrece timpul afara. Astfel, incepe un joc al explorarii, al descoperirii si al conectarii cu natura. Copilul intalneste cele mai banale lucruri si fiinte, dar care ii vor trezi cele mai profunde trairi interioare si amintiri. Starea de singuratate, plictiseala si tristete i se transforma in curiozitate, bucurie si deplinatate. Lumea jocului fizic, real si spontan il face extrem de fericit. Se intoarce acasa unde isi regaseste mama in aceeasi pozitie la computer. Si, pentru ca el era foarte murdar, ea se ridica de la birou ca sa il ingrijeasca. In final cei doi isi sincronizeaza trairile interioare si incheie o zi obisnuita, in care nu s-a intamplat nimic, cu un sentiment placut de liniste si cu o ciocolata calda.

Vremea rea nu este o piedica pentru joaca in exterior, ci o invitatie la explorare, creativitate si adaptare. Pentru copii, numai in felul acesta lucrurile cele mai banale pot sa devina detalii incredibile ale procesului lor de intelegere a lumii si a vietii. Pentru noi, adultii, joaca libera pare o activitate lipsita de substanta, care nu imbogateste copilul cu nimic. In fapt lucrurile nu stau asa. Joaca libera pune copilul in situatii inedite. Mai mult decat atat, ii prilejuieste acestuia intalniri care ii confera puterea de a decide, de a face, de a experimenta si de a crea. In felul acesta tot procesul jocului este inzestrat cu sens plin de emotii pozitive. Prin jocul liber, guvernat doar de natura, persoana internalizeaza realitatea printr-un filon de emotii personale. Aceasta se reconecteaza la amintiri frumoase si reconstruieste firul narativ al experientelor care il vor intampina si mai departe. Jocul liber intareste constiinta de sine si increderea in propriile puteri. De aceea jocul liber este un exercitiu important al copilariei.
 

Regasim si in aceasta carte stilul inconfundabil al artistei Beatrice Alemagna. Contrastul verde-portocaliu, desi mascat de nuantele posomorate ale povestii, poate fi considerat unul dintre cele mai vii contraste. Cu atat mai mult cu cat portocaliul din carte se evidentiaza prin flourescenta sa. Atunci cand porneste in explorarea naturii, personajul principal se imbraca cu o haina extrem de portocalie. Aceasta va reflecta, pe parcursul naratiunii, starea la care ajunge copilul pana in final: curiozitate, dorinta intensa si inocenta de joaca si de bucurie. Artista reda, intr-o maniera profunda si poetica, trairile copilului. Forme elementare precum cercuri si linii simple, naive si jucause se imbina cu detalii compozitionale tandre si, pe alocuri, chiar amuzante. Tehnica de lucru imita autentic stilul pueril cu care ne-am obisnuit in desenele copiilor nostri.