Romanul Al Treilea Reich este jurnalul lui Udo, un tanar german care se straduieste sa-si imparta vacanta petrecuta in Spania intre iubita sa Ingeborg si pasiunea pentru wargames. Planurile idilice le sunt spulberate de intalnirea cu un turbulent cuplu de conationali, cu doi spanioli dubiosi, cu o proprietara de hotel de care Udo fusese atras in adolescenta si mai ales cu un misterios sud-american impotriva caruia Udo va juca o partida de „Al Treilea Reich” care va deveni treptat mai reala decat existenta, ea insasi nelipsita de intamplari violente si enigmatice.
In literatura, putine lucruri sunt in acelasi timp tragice si frumoase ca un roman perfect publicat postum. Este un ultim dar din partea cuiva care nu mai poate darui, un triumf oarecum atenuat de constiinta faptului ca autorul a disparut pentru totdeauna. Cand romanul 2666 al chilianului Roberto Bolano a fost publicat in 2004, lumea literara a ramas uluita. (…) Doar ca nu era chiar ultima lui capodopera. La putin timp dupa moartea lui, mostenitorii au descoperit un manuscris nepublicat, Al Treilea Reich, scris cu mai bine de 20 de ani in urma. Chiar daca nu are artificiile narative ale Detectivilor salbatici, cartea sa premiata din 1998, sau intinderea monumentala a romanului 2666, nu este mai putin stralucit. Compatimitor, tulburator si simtit profund, este un dar la fel de frumos ca tot ce ne-a oferit Bolano. – Michael Schaub
Autor recomandat de Doina Rusti in cadrul proiectului Libris, „Oameni si carti„. Fragment din cartea „Al Treilea Reich” de Roberto Bolano
„De doua ori am vorbit cu Frau Else. Intalnirile cu ea n-au fost atat de multumitoare pe cat as fi dorit. Prima a avut loc pe la unsprezece dimineata; putin inainte o lasasem pe Ingeborg pe plaja si ma intorsesem la hotel ca sa rezolv niste lucruri. Am gasit-o pe Frau Else la receptie, ocupandu-se de niste danezi care plecau, dupa cum se putea deduce dupa valize si dupa bronzarea desavarsita, etalata cu mandrie. Copiii lor tarau pe coridorul de la receptie niste enorme palarii mexicane de pai. Odata incheiate frazele de ramas-bun, cu promisiunea unei revederi neindoielnice in anul urmator, m-am prezentat. Sunt Udo Berger, am spus intinzand mana si zambind cu admiratie; aveam si de ce, in clipa aceea, vazuta de aproape, Frau Else mi se infatisa mult mai frumoasa si cel putin la fel de misterioasa ca in amintirile mele de adolescent. Totusi, ea nu m-a recunoscut. Vreme de cinci minute a trebuit sa-i explic cine sunt, cine imi sunt parintii, cate veri petrecuseram in hotelul ei, ba chiar sa evoc anecdote uitate si destul de descriptive, pe care as fi preferat sa le trec sub tacere. Toate astea in picioare la receptie, in timp ce plecau si veneau clienti in costum de baie (eu insumi purtam doar un sort si niste sandale), care intrerupeau mereu eforturile facute de mine pentru ca ea sa ma recunoasca. In cele din urma a zis ca da: familia Berger, din Mnchen? Nu, din Reutlingen, am corectat-o, desi acum eu locuiam in Stuttgart. Fireste, a adaugat, mama mea era o persoana incantatoare. Isi amintea de tata si de matusa Giselle.”
In literatura, putine lucruri sunt in acelasi timp tragice si frumoase ca un roman perfect publicat postum. Este un ultim dar din partea cuiva care nu mai poate darui, un triumf oarecum atenuat de constiinta faptului ca autorul a disparut pentru totdeauna. Cand romanul 2666 al chilianului Roberto Bolano a fost publicat in 2004, lumea literara a ramas uluita. (…) Doar ca nu era chiar ultima lui capodopera. La putin timp dupa moartea lui, mostenitorii au descoperit un manuscris nepublicat, Al Treilea Reich, scris cu mai bine de 20 de ani in urma. Chiar daca nu are artificiile narative ale Detectivilor salbatici, cartea sa premiata din 1998, sau intinderea monumentala a romanului 2666, nu este mai putin stralucit. Compatimitor, tulburator si simtit profund, este un dar la fel de frumos ca tot ce ne-a oferit Bolano. – Michael Schaub
Autor recomandat de Doina Rusti in cadrul proiectului Libris, „Oameni si carti„. Fragment din cartea „Al Treilea Reich” de Roberto Bolano
„De doua ori am vorbit cu Frau Else. Intalnirile cu ea n-au fost atat de multumitoare pe cat as fi dorit. Prima a avut loc pe la unsprezece dimineata; putin inainte o lasasem pe Ingeborg pe plaja si ma intorsesem la hotel ca sa rezolv niste lucruri. Am gasit-o pe Frau Else la receptie, ocupandu-se de niste danezi care plecau, dupa cum se putea deduce dupa valize si dupa bronzarea desavarsita, etalata cu mandrie. Copiii lor tarau pe coridorul de la receptie niste enorme palarii mexicane de pai. Odata incheiate frazele de ramas-bun, cu promisiunea unei revederi neindoielnice in anul urmator, m-am prezentat. Sunt Udo Berger, am spus intinzand mana si zambind cu admiratie; aveam si de ce, in clipa aceea, vazuta de aproape, Frau Else mi se infatisa mult mai frumoasa si cel putin la fel de misterioasa ca in amintirile mele de adolescent. Totusi, ea nu m-a recunoscut. Vreme de cinci minute a trebuit sa-i explic cine sunt, cine imi sunt parintii, cate veri petrecuseram in hotelul ei, ba chiar sa evoc anecdote uitate si destul de descriptive, pe care as fi preferat sa le trec sub tacere. Toate astea in picioare la receptie, in timp ce plecau si veneau clienti in costum de baie (eu insumi purtam doar un sort si niste sandale), care intrerupeau mereu eforturile facute de mine pentru ca ea sa ma recunoasca. In cele din urma a zis ca da: familia Berger, din Mnchen? Nu, din Reutlingen, am corectat-o, desi acum eu locuiam in Stuttgart. Fireste, a adaugat, mama mea era o persoana incantatoare. Isi amintea de tata si de matusa Giselle.”
Codul cartii: UNI978-606-771-076-2
