Ideea federala europeana nu s-a impus usor, ea avand de luptat, pe de o parte, cu teama statelor nationale de a nu fi inghitite de un organism suprastatal supus unei mari puteri, iar pe de alta parte, cu interesele divergente ale regimurilor politice instaurate in statele europene.
In cuprinsul acestei lucrari am cautat sa evidentiem modul in care a evoluat proiectul de „Uniune Europeana” atat in perioada interbelica, cat si in anii de dupa cel de-al doilea razboi mondial, punand, totodata, accent pe staruinta promotorilor ideii federale europene de a gasi caile cele mai potrivite pentru dezvoltarea constructiei comunitare.
Initial, constructia europeana a luat forma organizatiilor de cooperare. Incepand cu anul 1950, acestor organizatii vin sa li se adauge Comunitatile europene, organizatii cu vocatie preponderent economica, dar care au presupus si o cooperare politica, contribuind astfel la realizarea unei noi viziuni de tip federal. Obiectivele urmarite prin crearea noilor comunitati, bazate pe integrarea economica a statelor membre, vizau imbunatatirea utilizarii capacitatilor lor economice si tehnice in scopul cresterii eficientei, in conditiile cerute de evolutia societatii.
In evolutia lor, Comunitatile europene au cunoscut o serie de elemente unificatoare, care au condus, in final, la unificarea institutionala la nivel comunitar. Apoi, evolutia Comunitatilor europene a fost marcata de largirea lor prin aderarea de noi membri si de preocuparile de revizuire a Tratatelor institutive, in vederea flexibilizarii si urgentarii atingerii obiectivelor propuse.
Ideea crearii unei entitati unice care sa se substituie celor trei Comunitati europene, materializata prin „Proiectul de Uniune Europeana” adoptat de Parlamentul European la 14 februarie 1984, s-a lovit de reticenta statelor membre, care au preferat ca, prin semnarea Actului unic european, sa revizuiasca Tratatele institutive decat sa le inlocuiasca cu un nou tratat.
Colapsul comunismului si destramarea Uniunii Sovietice, dar mai ales unificarea Germaniei au relansat ideea crearii Uniunii Europene, liderii statelor membre CE subliniind necesitatea „accelerarii constructiei politice a Europei” si transformarea ansamblului relatiilor dintre statele lor intr-o „Uniune Europeana dotata cu mijloacele necesare de actiune”.
Adoptarea Tratatului de la Maastricht a reprezentat un pas decisiv in vederea integrarii europene, continue si ireversibile, din acest moment statele membre formand o singura Comunitate europeana.
Inca de la aparitia Uniunii Europene, Romania si-a manifestat vointa de a deveni, intr-un viitor apropiat, membru cu drepturi depline. Acest obiectiv major al politicii externe romanesti a facut ca, la 22 iunie 1995, Romania sa prezinte cererea oficiala de aderare la UE, urmand ca dupa o perioada de adaptare a structurilor administrative si juridice sa inceapa negocierile de aderare. Lansate oficial la 15 februarie 2000, la Bruxelles, in cadrul Conferintei Interguvernamentale pentru Aderare la Uniunea Europeana, negocierile pentru aderarea Romaniei la UE au facut posibil ca, dupa aproape cinci ani, visul sa devina realitate si Romania sa semneze Tratatul de aderare la Uniunea Europeana. Incepand cu 1 ianuarie 2007, Romania a devenit stat membru cu drepturi depline al Uniunii Europene, realizand un „succes istoric”, dupa cum arata presedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso.
Ideea federala europeana nu s-a impus usor, ea avand de luptat, pe de o parte, cu teama statelor nationale de a nu fi inghitite de un organism suprastatal supus unei mari puteri, iar pe de alta parte, cu interesele divergente ale regimurilor politice instaurate in statele europene.
In cuprinsul acestei lucrari am cautat sa evidentiem modul in care a evoluat proiectul de „Uniune Europeana” atat in perioada interbelica, cat si in anii de dupa cel de-al doilea razboi mondial, punand, totodata, accent pe staruinta promotorilor ideii federale europene de a gasi caile cele mai potrivite pentru dezvoltarea constructiei comunitare.
Initial, constructia europeana a luat forma organizatiilor de cooperare. Incepand cu anul 1950, acestor organizatii vin sa li se adauge Comunitatile europene, organizatii cu vocatie preponderent economica, dar care au presupus si o cooperare politica, contribuind astfel la realizarea unei noi viziuni de tip federal. Obiectivele urmarite prin crearea noilor comunitati, bazate pe integrarea economica a statelor membre, vizau imbunatatirea utilizarii capacitatilor lor economice si tehnice in scopul cresterii eficientei, in conditiile cerute de evolutia societatii.
In evolutia lor, Comunitatile europene au cunoscut o serie de elemente unificatoare, care au condus, in final, la unificarea institutionala la nivel comunitar. Apoi, evolutia Comunitatilor europene a fost marcata de largirea lor prin aderarea de noi membri si de preocuparile de revizuire a Tratatelor institutive, in vederea flexibilizarii si urgentarii atingerii obiectivelor propuse.
Ideea crearii unei entitati unice care sa se substituie celor trei Comunitati europene, materializata prin „Proiectul de Uniune Europeana” adoptat de Parlamentul European la 14 februarie 1984, s-a lovit de reticenta statelor membre, care au preferat ca, prin semnarea Actului unic european, sa revizuiasca Tratatele institutive decat sa le inlocuiasca cu un nou tratat.
Colapsul comunismului si destramarea Uniunii Sovietice, dar mai ales unificarea Germaniei au relansat ideea crearii Uniunii Europene, liderii statelor membre CE subliniind necesitatea „accelerarii constructiei politice a Europei” si transformarea ansamblului relatiilor dintre statele lor intr-o „Uniune Europeana dotata cu mijloacele necesare de actiune”.
Adoptarea Tratatului de la Maastricht a reprezentat un pas decisiv in vederea integrarii europene, continue si ireversibile, din acest moment statele membre formand o singura Comunitate europeana.
Inca de la aparitia Uniunii Europene, Romania si-a manifestat vointa de a deveni, intr-un viitor apropiat, membru cu drepturi depline. Acest obiectiv major al politicii externe romanesti a facut ca, la 22 iunie 1995, Romania sa prezinte cererea oficiala de aderare la UE, urmand ca dupa o perioada de adaptare a structurilor administrative si juridice sa inceapa negocierile de aderare. Lansate oficial la 15 februarie 2000, la Bruxelles, in cadrul Conferintei Interguvernamentale pentru Aderare la Uniunea Europeana, negocierile pentru aderarea Romaniei la UE au facut posibil ca, dupa aproape cinci ani, visul sa devina realitate si Romania sa semneze Tratatul de aderare la Uniunea Europeana. Incepand cu 1 ianuarie 2007, Romania a devenit stat membru cu drepturi depline al Uniunii Europene, realizand un „succes istoric”, dupa cum arata presedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso.
Codul cartii: UJU973-129-353-0
