Thomas Quick a fost condamnat pentru opt crime si a marturisit douazeci si cinci. Era considerat, in general, cel mai nemilos criminal, violator si canibal din istoria Scandinaviei. In primavara anului 2008, Hannes Rastam, un renumit jurnalist de investigatie, s-a intalnit cu Thomas Quick in spitalul de boli mintale unde acesta isi executa sentinta. A fost o intalnire care a avut consecinte pe termen lung pentru amandoi. Jurnalistul a inceput sa studieze cazul, sa citeasca si sa reciteasca verdictele si sa analizeze reconstituirile realizate de politie. A reusit sa cerceteze o sumedenie de documente care pana atunci nu fusesera luate in seama, rapoarte medicale din spital, rapoartele personale ale politistilor implicati in caz. In curand l-a cuprins o banuiala teribila, iar din munca lui acribica a rezultat un puzzle care reconstruia povestea crearii celui mai teribil criminal in serie al Suediei. Raspunsul la misterul lui Thomas Quick s-a dovedit a fi mai inspaimantator decat omul insusi.
Fragment din cartea „Cazul Thomas Quick. Crearea unui ucigas in serie” de Hannes Rastam
„Cand femeia care conducea masina isi dadu seama de ce fapte era acuzat Thomas Quick, s-a speriat. Undeva in Halsing a oprit in fata tinei gospodarii taranesti izolate si s-a descotorosit de cei doi barbati. Acolo ei au gasit doua biciclete care nu erau legate cu lant. Au reusit sa puna in functiune si au ajuns pana in localitatea cea mai apropiata. Pe drum au dat peste mai multe patrule auto ale politiei, de unele au lost depasiti in timp ce elicoptere ale politiei bazaiau deasupra, fara ca perechea de pe bicicletele ruginite sa trezeasca suspiciuni.
Fragment din cartea „Cazul Thomas Quick. Crearea unui ucigas in serie” de Hannes Rastam
„Cand femeia care conducea masina isi dadu seama de ce fapte era acuzat Thomas Quick, s-a speriat. Undeva in Halsing a oprit in fata tinei gospodarii taranesti izolate si s-a descotorosit de cei doi barbati. Acolo ei au gasit doua biciclete care nu erau legate cu lant. Au reusit sa puna in functiune si au ajuns pana in localitatea cea mai apropiata. Pe drum au dat peste mai multe patrule auto ale politiei, de unele au lost depasiti in timp ce elicoptere ale politiei bazaiau deasupra, fara ca perechea de pe bicicletele ruginite sa trezeasca suspiciuni.
Un mare efectiv de politisti cu pistoale automate, veste antiglont si caini de urmarire i-a cautat pana, in miez de noapte, fara a gasi vreo urma.
Dupa ce au petrecut noaptea intr-un cort, dimineata s-au despartit. Nu mai aveau amfetamine, erau obositi si nu li se mai parea atat de vesel sa fii fugar.
In timp ce politia cauta prin paduri, un barbat cu sapca de baseball a intrat in benzinaria din mica localitate Alfta.
– Aveti un telefon cu fise pe care sa il pot utiliza? a intrebat acesta.
Benzinarul nu l-a recunoscut pe barbatul a carui fotografie ocupa prima pagina a celor doua ziare de seara si i-a intins linistit telefonul benzinariei. Omul a purtat o scurta discutie cu politia din Bollnas.
– Vreau sa ma predau, a spus acesta.
– Cine sunteti? s-a interesat politistul de la telefon.
– Quick. Thomas Quick.
Fuga a declansat o disputa aprinsa cu privire la neglijentele din psihiatria judiciara, iar seful politiei Bjorn Eriksson a fost deosebit de revoltat.
– Este atat de demoralizant sa se intample asemenea lucruri, a declarat Eriksson. Exista atat de putine persoane atat de periculoase incat ar trebui sa fie posibil sa fie supravegheate. Politia da prioritate mai mare protectiei comunitatii decat reabilitarii.”
Codul cartii: RAO978-606-609-730-7
