Puzzle cu petitoare

E de remarcat detenta narativa erudita, tipica autoarei, precum si enorma placere, similara cu a unui Pygmalion, de a construi trama, de a pune carne pe oasele povestii, de a o scoate la plimbare printr-un Bucuresti care miroase a tei si a liliac. Cartea aceasta, prin care se aud mixaje subtile de Cat Stevens si Radiohead, prin care trec oameni definiti sinestezic, croiti din sincretisme si veridicitati delicioase, se plasmuieste in jurul unei cereri in casatorie care, dincolo de piesele de puzzle din care ia forma intriga, isi invita cititorii sa circule nestingheriti prin literatura lumii, sa examineze motive si procedee deghizate in subiecte de conversatii, sa disece mitologii fascinante cu ochiul unui detectiv lingvistic predispus ludicului. Ce urmeaza e o proba de excelenta auctoriala si de apetit epic – o sampanie romanesca savuroasa pana la ultima picatura. – Ioana Baldea Constantinescu, jurnalista

Puzzle cu petitoare este al doilea roman al Oharei Donovetsky, dupa Casting pentru ursitoare (2018), si el continua linia tematica a celui dintai: prietenia feminina (vazuta ca un soi de confrerie secreta a personajelor feminine: Mira, Lenca, Ava, naratoarea sunt femei excentrice, pasionate de tot ce e irational si ocult), explorarea psihologiei umane (in speta feminine) – cu accent, in acest roman, pe maladiile psihice. Asadar, femei interesante, femei stranii, femei excentrice, legate prin pasiuni comune si fire nevazute. Ohara Donovetsky reuseste de minune sa creeze suspans, captandu-si cititorul pana la ultimul rand si livrandu-ne o proza cu puternice note eliadesti, la marginea straniului si a fantasticului. – Adina Dinitoiu, jurnalista

A fost odata, ca de atatea ori, ca nici nu poate omul sa le numere, nu sunt atatia oameni pe Pamant, iar aici ii tin minte si-i tin in suflet pe toti cei care au fost, dintru-nceputuri, a fost, dara, odata un cerc de sare mare. Si cercul era mare, si sarea era mare, si poate ca era chiar nascuta-n vreo mare. Si-n cercul ala traia povestea. Traia, adica mesterea la oameni. Ii facea din descantec si din miere cu fermecatura, din coji de portocale zaharisite si din praful de culoarea rodiei al desertului in care candva nabateenii au ridicat din cunoscutul si, poate mai mult, din necunoscutul lor cetatea Petra. Povestea isi ducea mileniile intre singuratate si insingurare si, pentru ca nu e usor sa stii care-i una si care-i alta, s-a apucat sa faca oameni si le-a pus in mintea din spatele mintii, in gandul din spatele gandului, de cuvant n-am zis nimic si nici nu zic, si-n sufletul din fata sufletului credinta ca ei o fac pe ea. Asa se face ca oamenii reusesc sa(-si) supravietuiasca pana in zilele noastre si, doar pentru ca isi duc vietile in acest cocon din flori de fum, vor trai neaparat si mai departe. Leganandu-se pe panza de paianjen a convingerii ca ei creeaza povesti, penduland intre hotarele stiutului si ale nestiutului, cautand portile dezlegarii. Ohara Donovetsky este aici insasi povestea. O poveste cu oglinzi curgatoare si frematande, in care te gasesti de fiecare data altcineva. Asa, ca-n viata. Ohara, aceasta Seherezada si Duniazada deopotriva, dand omenescului ofrande parfumate. – Ana Barton, scriitoare

Daca m-ar intreba cineva ce se intampla in romanul Oharei Donovetsky, as spune ca se intampla o prietenie. Dar as simti nevoia sa adaug imediat dupa aceea: se mai intampla si un dialog perpetuu intr-un soi de oglinda literara, in care femeile s-ar putea privi cu randul. Si apoi: se mai intampla si o alienare. O scobire de emotii din prea multa sensibilitate. Ohara priveste trauma intr-un fel care nu seamana deloc cu tristetea. O priveste detasat, fara sa fie impersonal, o priveste cultural, fara sa fie pretentios, o priveste masculin, fara sa fie dur – si asta, culmea, intr-o carte cu si despre femei. Romanul ei se tese intr-o broderie de idei asezata in multe straturi de pe care aluneci fara sa stii, pana in abisurile insondabile ale sufletului pierdut (regasit?) al Avei. Te insotesc personaje din alt roman, din alta prietenie, si de aceea poti parcurge mai usor acest drum complicat ca un labirint, un „puzzle”, cum zice chiar autoarea, un drum unde, pentru fiecare etapa, primesti indicii sub forma de motto, care de care mai surprinzatoare. Mi-o inchipui pe Ohara scriind acest roman. L-a zamislit, probabil, dintr-o singura bucata de stanca, atat e de solid si de maiestuos, atat ii este dantelaria de tandra. – Mihaela Apetrei, scriitoare