Maniheismul – Principiile, dogmele si morala
Fondat de catre profetul Mani in secolul al III-lea d. Hr., maniheismul a ajuns sa-si revendice, in perioada sa de maxima expansiune, adepti de pe un vast teritoriu cuprins intre Africa de Nord si China. Conceput ca o sinteza a tuturor sistemelor religioase cunoscute pana atunci, in fapt un sincretism de conceptii dualiste zoroastriene, buddhiste (in special etice) pe care s-au grefat doctrine crestine si gnostice, maniheismul a dainuit si a avut o mare influenta timp de patru veacuri. Desi a disparut oficial in secolul al VII-lea (in Persia prin revigorarea zoroastrismului si persecutiile lui Bahran din 291, iar in Imperiul Roman prin decretul lui Theodosius din 381 si presiunile Bisericii crestine), conceptiile maniheene s-au facut simtite in China pana in sec. al XIV-lea, in Europa de sud-est pana in sec. al XVI-lea (bogomilii), iar in Occident pana in sec. al XIII-lea, cand erezia cathara, socotita de sorginte maniheeana a fost eradicata de catre Biserica catolica.
Lucrarea lui Isaac de Beausobre, L’Histoire critique du Manichee et du Manicheisme, constituie primul studiu sistematic si critic al maniheismului din epoca moderna. El are avantajul de a beneficia de o serie de surse despre doctrina maniheista publicate anterior, si se bucura de asemenea de aportul catorva inaintasi, care au impins limitele studiului maniheismului dincolo de doctrina crestina. Intuitia lui Beausobre este de a cerceta originile maniheismului in mediile iudeo-crestine timpurii, implantate in crestinatatea orientala, medii care vor produce marea parte a scrierilor apocrife, influentate si de extraordinarul spirit sincretic care domina spatiul respectiv in acea perioada. Beausobre considera ca maniheismul este incercarea de a adapta revelatia hristica la filosofia existenta deja in zoroastrism. Din acest punct de vedere, maniheismul nu mai este o simpla erezie doctrinara, o deviatie in interiorul doctrinei crestine, ci o incercare de sinteza a unor traditii religioase existente. – Gelu Sabau
Fondat de catre profetul Mani in secolul al III-lea d. Hr., maniheismul a ajuns sa-si revendice, in perioada sa de maxima expansiune, adepti de pe un vast teritoriu cuprins intre Africa de Nord si China. Conceput ca o sinteza a tuturor sistemelor religioase cunoscute pana atunci, in fapt un sincretism de conceptii dualiste zoroastriene, buddhiste (in special etice) pe care s-au grefat doctrine crestine si gnostice, maniheismul a dainuit si a avut o mare influenta timp de patru veacuri. Desi a disparut oficial in secolul al VII-lea (in Persia prin revigorarea zoroastrismului si persecutiile lui Bahran din 291, iar in Imperiul Roman prin decretul lui Theodosius din 381 si presiunile Bisericii crestine), conceptiile maniheene s-au facut simtite in China pana in sec. al XIV-lea, in Europa de sud-est pana in sec. al XVI-lea (bogomilii), iar in Occident pana in sec. al XIII-lea, cand erezia cathara, socotita de sorginte maniheeana a fost eradicata de catre Biserica catolica.
Lucrarea lui Isaac de Beausobre, L’Histoire critique du Manichee et du Manicheisme, constituie primul studiu sistematic si critic al maniheismului din epoca moderna. El are avantajul de a beneficia de o serie de surse despre doctrina maniheista publicate anterior, si se bucura de asemenea de aportul catorva inaintasi, care au impins limitele studiului maniheismului dincolo de doctrina crestina. Intuitia lui Beausobre este de a cerceta originile maniheismului in mediile iudeo-crestine timpurii, implantate in crestinatatea orientala, medii care vor produce marea parte a scrierilor apocrife, influentate si de extraordinarul spirit sincretic care domina spatiul respectiv in acea perioada. Beausobre considera ca maniheismul este incercarea de a adapta revelatia hristica la filosofia existenta deja in zoroastrism. Din acest punct de vedere, maniheismul nu mai este o simpla erezie doctrinara, o deviatie in interiorul doctrinei crestine, ci o incercare de sinteza a unor traditii religioase existente. – Gelu Sabau
Codul cartii: HER973-111-156-8
