Cind biografiei balcanizate a muzicianului franco-flamand Josquin des Prez i se adauga o calatorie in Dobrogea, fresca istorica se scorojeste brusc ca intr-o reclama si devine o parodie sprintena. Aici Hanul Ancutei e, cum-necum, o tabara de creatie, cu fonduri renascentiste nerambursabile, pentru scriitorii si muzicienii dintr-o Uniune Europeana medievala. Singuratatea lipseste din acest roman. Se glumeste, in gind sau nu, cu pretexte girla, de la concursul scolastic pentru cea mai complicata alegorie despre Dumnezeu la conflictul dintre birocratie si amour courtois. Este o varianta europeana a celor 1.001 de nopti, una in care se traieste din dragoste, pe muzica si fara discernamint. Romanul de iubire este camuflat intr-o cercetare a „trecutului absolut”, stocat integral in „gradina intristarii si havuzul snoavelor” ca intr-un hard disk.
Fragment din cartea „Chihlimbar”, de Catalin Pavel
„Prin fata lui trecu postalionul vijiind. Trubadurul il urmari o vreme cu ochii. Mergea destul de alene, vijiia doar pentru ca avea o vijiitoare agatata de el. Cu el avea si Josquin sa plece mai departe, cind va termina ce avea de facut aici. Gradina primarului era plina de flori si acestea erau in ochiul furului ca un ghimpe. Josquin se rostogoli prin flori ca ariciul prin struguri, cum spune Cheroneeanul. Apoi, cu un brat plin, cauta o portita in zid, o deschise si acolo erau ajutoarele primarului, tatari si turci, in niste caftane negre, ca sa-l mazileasca. Primarul se vedea sarind in spatele lor si striga el este, el este. Josquin mirosi florile taiate pentru Ilona. Tatarii treceau o sfoara in jurul lui, tatarii il impingeau pe drum spre beci. Habeas corpus erau vorbe goale pentru ei. Asa fu Josquin arestat in imensitatea lumii. Un alt postalion ii depasi printr-o sfortare demna. Praful de pe drum era cald si cerul era deschis luminii in care pasarile se tolaneau ca niste barcute, gindi Josquin, se pare. Un grup de pescari striga la ei ba unde il duceti pe omu-ala, pe cintaret, ba turcilor, cit o sa va mai rabde tara asta, lasati omul ca e strain de locu-asta, n-a stiut, apoi plecara linistiti acasa. Mai departe, un baiat si un ciine zimbeau pe malul strazii, si Josquin se opri si facu ca magarul; copilul se-agita fericit si ciinele dadu din coada. Muzicantul le lasa ghitara sa aiba grija de ea, si baiatul era multumit ca Josquin se duce undeva, deoarece credea probabil ca se duce la rege cu escorta si e legat pentru ca asa e portul lui. Ii facu semn cu mina si degetele lui atrasera raza soarelui. Dupa care tatarii il imbrincira pe niste scari si trintira dupa el o usa capitonata, ca sa nu iasa frigul.
Josquin descoperise memoria destul de tirziu. Amintiri erau, dar nu fusesera instrumentalizate. Memoria era o sala a armelor. Faptul cutare statea intr-o camasa de zale care il proteja impotriva unei epuizari timpurii, dar care de multe ori era totusi strapunsa de virful ascutit al creierului – care fugea cu ea, zgiltiind-o ca sa intre pina in adincul ei, moment in care se oprea, fara sa inteleaga ce a facut.”
Fragment din cartea „Chihlimbar”, de Catalin Pavel
„Prin fata lui trecu postalionul vijiind. Trubadurul il urmari o vreme cu ochii. Mergea destul de alene, vijiia doar pentru ca avea o vijiitoare agatata de el. Cu el avea si Josquin sa plece mai departe, cind va termina ce avea de facut aici. Gradina primarului era plina de flori si acestea erau in ochiul furului ca un ghimpe. Josquin se rostogoli prin flori ca ariciul prin struguri, cum spune Cheroneeanul. Apoi, cu un brat plin, cauta o portita in zid, o deschise si acolo erau ajutoarele primarului, tatari si turci, in niste caftane negre, ca sa-l mazileasca. Primarul se vedea sarind in spatele lor si striga el este, el este. Josquin mirosi florile taiate pentru Ilona. Tatarii treceau o sfoara in jurul lui, tatarii il impingeau pe drum spre beci. Habeas corpus erau vorbe goale pentru ei. Asa fu Josquin arestat in imensitatea lumii. Un alt postalion ii depasi printr-o sfortare demna. Praful de pe drum era cald si cerul era deschis luminii in care pasarile se tolaneau ca niste barcute, gindi Josquin, se pare. Un grup de pescari striga la ei ba unde il duceti pe omu-ala, pe cintaret, ba turcilor, cit o sa va mai rabde tara asta, lasati omul ca e strain de locu-asta, n-a stiut, apoi plecara linistiti acasa. Mai departe, un baiat si un ciine zimbeau pe malul strazii, si Josquin se opri si facu ca magarul; copilul se-agita fericit si ciinele dadu din coada. Muzicantul le lasa ghitara sa aiba grija de ea, si baiatul era multumit ca Josquin se duce undeva, deoarece credea probabil ca se duce la rege cu escorta si e legat pentru ca asa e portul lui. Ii facu semn cu mina si degetele lui atrasera raza soarelui. Dupa care tatarii il imbrincira pe niste scari si trintira dupa el o usa capitonata, ca sa nu iasa frigul.
Josquin descoperise memoria destul de tirziu. Amintiri erau, dar nu fusesera instrumentalizate. Memoria era o sala a armelor. Faptul cutare statea intr-o camasa de zale care il proteja impotriva unei epuizari timpurii, dar care de multe ori era totusi strapunsa de virful ascutit al creierului – care fugea cu ea, zgiltiind-o ca sa intre pina in adincul ei, moment in care se oprea, fara sa inteleaga ce a facut.”
Codul cartii: POL978-973-46-7161-8
