Nemuritorii de rand

Il iubea si tremura de bucurie. Deci, iubea si ea, putea si ea sa iubeasca. Nu era doar monstrul ala atotiiubitor si-al nimanui care credea ca este. Credea si se-ngrozea. Putea si ea sa-si adune iubirea la un loc intr-o boccea si s-o dea si unui singur om, nu numai tuturor, nu numai risipita. Fusese doar o chestiune de timp si de frica, doar precautie. Insa acum isi gasise omul potrivit, omul ei. Mai ramanea sa-l si-ntalneasca, dar, la cat timp trecuse, la cata viata, ce mai contau cateva luni. Pana atunci, isi vor scrie si vor vorbi mult la telefon. O sa reziste ea, e o stoica, nu vreo disperata. Marea iubire trebuie compensata cu ceva, nu? E ca o casa careia incepi sa-i astupi gaurile din pereti si din dusumea mult inainte s-o construiesti.
Fragment din cartea Nemuritorii de rand, de Ana Barton
„In partea aia de insula unde traia el, nu mai erau nici ciuperci in ultimii ani, dar ea nu stia. Se speriase pentru ca disparusera din toate locurile stiute de ea, locurile de-aproape si de nu chiar aproape, si-asa ajunsese la casa lui Ari, sperand sa gaseasca ciuperci, traversand toata insula, sprijinita in batul ei batran, adus de tanar de mare, demult, cand l-a luat din apa doar pentru ca avea o nuanta de verde pe care ea nu o cunostea. L-a dus acasa si l-a tinut la fereastra, uitandu-se cum se tot schimba la fata, pana verdele ala crud s-a facut coaja subtire, bruna, si apoi un fel de scoarta aproape neagra. Acum, batul ala, Ipo ii pusese numele, era fiinta cea mai apropiata de ea.
Ca intotdeauna, cu Ipo plecase Sofia sa caute ciuperci. Pornise in cautarea lor la cateva zile dupa ce nu mai vazuse nici vreo umbra de-a lor prin imprejurimi. Nu vazuse nici pe drumul catre Ari, dar se ferise sa planga, de teama ca plansul i-ar slabi vederea si-ar putea sa treaca pe langa vreun cuib de ciuperci si sa-l piarda. Atunci il vazuse pe Ari pentru ultima data, ceea ce ea stiuse, ca Ipo ii cantase sub palma in felul ala in care o facea cand vedea o moarte, insa Ari nu stiuse. Statusera amandoi de vorba ore multe, barbatul o tratase cu niste uscaturi aduse de ai lui de peste mare, apoi bausera un fe1 de vin de smochine, in partea ei nu mai erau smochine de mult timp, asa ca Sofia se bucurase. Vin era mult spus, poate mai bine era sa-i fi zis ceai statut. Ari era vesel si pus pe vorba, ea l-a ascultat linistita si nu l-a intrerupt niciodata. Nici macar atunci cand i-a spus ca ciuperci nu mai vazuse de ani pe langa casa lui. ”